Am postat acum câteva zile un scurt video de 40 secunde cu un câine legat, în mijlocul unui câmp de lângă Suceava, pe lângă o stână. Câinele, un ciobănesc bătrân, care abia se târâia pe labe. Să-l botezăm Azor.
Priponit într-un lanț de (maxim) 1 metru lungime, fără o firmitură de umbră, fără un colț de tablă sub care să se covrigească din bătaia ploii care se pornea rece, dulăul nostru păzea cu loialitate tarlaua și mă alunga răgușit.
Amețit, debusolat, câinele bate într-o doară, în diagonală, nu înspre ”inamic”. N-am înțeles de ce l-au detașat în mijlocul câmpului, pentru că nu protejează nimic, doar vegheaza văzduhul.
Nici nu putea să se miște din pricina lanțului scurt, cum Doamne, ar fi putut să pună pe fugă un dușman real?
Sub el, sărmanul, nu mai creștea niciun centimetru pătrat de iarbă. De bună seamă, stăpânul l-a priponit acolo de luni de zile, pentru că iarba se transformase în chirpici. Stătea pe maidan, pe scoarța pământului. Plin de răni pe spinarea-i bătătorită de scaieți, morocănos, credincios și harnic, încerca să mă intimideze, deși, în fapt, nu mai putea înfricoșa nici măcar un iepure.
Oare cât de mare este inima un câine? Mă întreb zilnic, cum de încape inima unui câine în carcasa trupușorui său? Cred că iubirea din ființa sa e mai voluminoasă de mii de ori decât corpul… Câtă fidelitate, cât devotament pot încăpea într-un astfel de schelet îmblănit? Îl priveam cu milă cum mă izgonea, cu zgarda veche, înfitpă-n grumaz.
Se spânzura în lanțul gros, în semn de prețuire pentru stăpânul său, care i-a aruncat lângă pripon un craniu descărnat de berbec sau de bou.
O căpățână cu două coarne, plină de muște și viermi, zace în ploaie.
Probabil o fi prânzul, cina și mic-dejunul lui. Asta-i recompensa pentru serviciile aduse o viață. Coarnele sunt înfipte în țărână. Dantura cutiei craniene descleștează un rânjet spre cer. De câte ori o fi lins-o Azor în căutare de carne sau apă?
Văzând bătrânul paznic, mi-au scris cinci cetățeni străini. Nu înțelegeau cum poate sta câinele într-un lanț atât de mic, fără ca autoritățile să acționeze instantaneu. S-au oferit să ajute. În rest, în afară oamenii care au dat share, toată lumea e imună…
Cum era de așteptat, rudele ciobanului m-au împroșcat cu insulte prin commenturi.
Astăzi m-am întors la fața locului să verific starea animalului. Era mutat. Măcar atât. Le mulțumesc! L-au împins mai la deal, sub o remorcă. Chipurile acum are umbră. Terenul tăbăcit în care a zăcut, stă mărturie, ca o amprentă, ca o probă de netăgăduit, care confirmă tortura la care sunt supuse animalele la noi. Voi merge în fiecare zi și voi verifica starea lui. Doar mă uit, din drumul public. E legal.
Cât de utilă ar fi o echipă de voluntari. S-o numim ”Salvatorii lui Azor”. Oameni inimoși, care să vegheze la respectarea drepturilor animalelor, care să patruleze toată ziulica pe străzi, pe la case, pe dealuri și să fie ”mână dreaptă” pentru Poliția Animalelor. Evident, nu ne facem noi singuri dreptate, ci respectăm milimetric legea, doar să furnizăm probe autorităților, să-i identificăm pe toți cei care chinuie animalele. Cât de util ar fi un astfel de ”raport”. Sau poate o idee și mai bună ar fi să îi educăm pe oameni, să le explicăm că mai există o variantă, varianta prieteniei, a omeniei. Aștept înscrieri pentru astfel de voluntari pe adresa autoeducatie@stefanmandachi.ro
Acasă am șapte câini de pe stradă, sterilizați, vaccinați și deparazitați. Doi dintre ei, luați în stare critică, în sânge, de pe mijlocul șoselelor, unul recuperat de la hingheri și restul bătuți de ”oameni”. Chiar acum câteva minute, pe Rixos, l-am găsit cu o lăbuță legată cu o sârmă și apoi înfită în carne. E de natura evidenței că a fost o mână de om care l-a rănit. Violența, chinul, teroarea asupra animalelor sunt știri de importanță zero, de fapt, sunt non-știri, aici, în România. Suntem cruzi, așa am fost educați, că animalele sunt obiecte. Și nimeni nu răspunde în fața legii. Dacă dai foc unei pisici (cunosc cazuri de animale incendiate cu benzină), dacă arunci un câine de pe bloc (vezi cazul din București, de la et. 4) nu răspunzi decât cu o amendă amărâtă (pe care poți să n-o plătești).
Torturi, calvar, mizerie, foame, sete și suferințe.
Când vom ieși din zona de confort și vom protesta pentru drepturile celor care nu pot să protesteze?
Până atunci, măcar la țară, unde nivelul de educație nu este atât de ridicat, avem o soluție: preoții. Preotul are capacitatea să insufle compasiunea în timpul slujbei, la spovedanie, la diferite evenimente, sfințiri, parastase etc. În mâna preotului stă o viață mai bună a animalelor de la țară. Preotul are puterea să ”hrănească” animalele, să le dea o strachină de apă rece, să le lungească lanțul, să le lărgească zgarda din gât. Pentru că oamenii de la țară (și nu numai) îi respectă pe preoți. Eu îi prețuiesc. Preotul poate fi un protector al animalelor, al cailor, al câinilor, al pisicilor. Trebuie doar să-și facă un obicei din a ține o scurtă pledoarie, câteva propoziții, duminică de duminică (să se creeze un obicei) sătenilor, care consideră că e ceva firesc să rupi ciolanele unui cal cu parul sau să ții un câine legat cu un lanț de 80 de centimetri, în mijlocul unui câmp, fie soare, fie ploaie, fie ceață, fie viscol.
Pentru donații, pentru sterilizări de la distanță, intră acum pe pagina fundației noastre, www.mamajeni.ro