În 24 februarie 2022, mă aflam în inima Bucovinei, în comuna Ciocănești, la una dintre cele mai frumoase mănăstiri de la noi. Chiar în acea seară, un bun prieten, părintele Serafim, călugăr cu har, m-a invitat într-o seară înghețată, dar senină și liniștită, la o slujbă divină. Ne-am rugat cu toții până spre miezul nopții, apoi am coborât la ceai. Tihna ne-a fost zdruncinată de știrile care începuseră să bubuie: a început războiul în Ucraina.

Mănăstirea este construită în partea de nord a Sucevei, în satul Botoș, aproape de granița cu Ucraina. Ne uitam peste munți uluiți, dar foarte agitați. Nu ne venea să credem. Stăteam cu urechile ciulite după avioane. Un război în 2022, o absurditate… Și tocmai la o aruncătură de băț de Suceava.

Încă din primul moment am simțit o alertă interioară și o forță de nestăvilit de a ajuta în caz că va fi nevoie. Habar nu aveam care ar fi acele nevoi și când va fi nevoie de mine în acea perioadă nebunească și ciudată. Nicio clipă nu mi-am imaginat că milioane de oameni nevinovați vor fugi disperați din calea războiului și vor trece pe la noi, pe la români, cei mai mulți dintre ei prin Suceava.

Am sunat degrabă la recepția hotelului meu și am rugat toți colegii să deschidă larg porțile hotelului, gratuit, în caz că vor sosi refugiați. I-am pus în gardă: au prioritate familiile cu copii și animale (câini și pisici). În numai câteva ore, a început nebunia. Hotelul s-a umplut ochi.

Am decis să deschidem toate sălile de evenimente pentru a putea culca refugiați. Am cazat refugiați cu copii inclusiv la mine acasă.
În câteva ore am printat o prelată mare în limba ucraineană pe care am pus-o pe restaurantul Spartan din centrul Sucevei: toți cetățenii cu buletin de Ucraina mănâncă gratuit!

Apoi am postat pe toate canalele mele online:

„Toți cetățenii care fug din calea războiului sunt găzduiți gratuit în Mandachi Hotel. Animalele de companie sunt primite, hrănite și ocrotite la noi”.

În fiecare zi aveam câte 250-300 oameni cazați în hotel, care beneficiau de toate serviciile civilizate, în mod gratuit, inclusiv transport securizat înspre țările din vest.

A fost una dintre cele mai intense perioade din viața mea. Vedeam refugiați curgând în valuri. Copii, bătrâni, femei disperate care-și lăsaseră soții pe front. Le citeam în ochi groaza, spaima, disperarea, trauma.

Ajungeam la culcare dimineața la ora 04.00. A doua zi, direct pe baricade.

Împlinirea, sensul și bucuria vin din a servi și a ajuta! Nu doar din generarea de bani și profit.

Într-o lună, am reușit să transportăm în UE, gratuit, peste 20.000 refugiați, să cazăm în hotel 5000 refugiați și 1000 câini și pisici și să găsim adăpost temporar în alte localități la peste 6500 persoane.

Mandachi Hotel & Spa a devenit cea mai mare tabără privată de refugiați, ajungând în toată presa mondială (New York Times, Washington Post).

Mai mult decât atât, am reușit să unim sute de voluntari români, moldoveni și ucraineni sub umbrela aceluiași deziderat: să ajutăm!

Toată acțiunea a fost organizată împreună cu colegii mei de la Hotel și din Spartan, în cadrul Asociației Umanitare Jeni Mandachi, organizație caritabilă fără niciun salariat (toate donațiile pe care le-am primit vreodată, au fost date mai departe. Nu ne-am oprit niciun cent vreodată, toți banii au mers în cauze sociale).

Am reușit să generăm o strângere de fonduri de peste 500.000 euro, am trimis zeci de tiruri cu alimente și ajutoare în Ucraina și ne pregătim să renovăm orfelinate, spitale și școli, imediat ce se termină absurditatea asta de război.