”Ești nebun, ai ajuns pe locul 100 în Top 300 Capital! Să-ți cumperi revista!” mă avertizează entuziasmat, un bun prieten, care mă știe de 18 ani, de pe vremea când lipeam cu aracet pe pereții din dormitor poze cu multimilionari, ca să mă auto-motivez.

Încă din liceu, eram obsedat să ajung bogat și mi-am făgăduit că dacă voi ajunge sus, nu voi fi niciodată zgârcit (fără să am habar de ce mi-am făcut această făgăduială). Doar aveam convingerea că orice om de afaceri are un soi de responsabilitate socială, o misiune suplimentară. Dumnezeu nu îți dă averea la nimereală, ci o face (probabil) cu un scop bine calculat, îmi repetam…

Prin anii 90, pe când eram un copilandru, l-am întrebat pe tata care este cel mai eficient mod ca să ajuți un om. ”Să-i oferi un loc de muncă stabil. Doar așa îl ajuți”. Pe atunci, nu am înțeles ce voia să zică. Acum, după atâția ani pe baricadele antreprenoriatului, mi-e mai limpede teoria lui.

Totuși, persistă o întrebare, care nu-mi dă pace de multă vreme: CARE ESTE ADEVĂRATA DATORIE A UNUI ANTREPRENOR?

Are omul cu mulți bani obligații morale suplimentare? Are vreo sarcină în surplus în raport cu comunitatea sau cu cei fără posibilități?

De curând, am vândut două dintre afacerile mele importante, în care am investit muncă și nopți nedormite. Am tras linie și am făcut o analiză tehnică și o retrospectivă obiectivă, din care s-a desprins o concluzie esențială: cifrele sunt cel mai cinstit predicator. Nimeni nu poate ține o pledoarie mai elocventă decât cifrele.

Ca idee: în ultimii cinci ani, atenție, AM PLĂTIT TAXE ȘI IMPOZITE în valoare 120 MILIOANE LEI (inclusiv francizele). Aproape 25 MILIOANE EURO, banii lichizi intrați în conturile statului! Câte școli, câte spitale, câte aeroporturi, câți km de autostradă sau câți km de căi ferate se pot face cu zeci de milioane?

Sub umbrela brandului nostru lucrează, atenție, 1200 ANGAJAȚI! Nu zece, nu o sută sau două sute, ci o mie două sute! Pe lângă salarii, în 2022, doar angajații din compania mea au primit bonusuri în valoare de 3 milioane lei.

În ultimii cinci ani, cifra de afaceri pe brand, a ajuns la 1 MILIARD DE LEI (1000 de milioane!), fiscalizarea fiind o regulă cvasi-obligatorie (dacă nu primești bon fiscal, primești pe loc 100 euro). Firma noastră a primit locul 1 în topul pe județ timp de 6 ani consecutiv.

Acum mă întreb: să generezi o idee de la zero care să aducă atâta bănet în buzunarul statului, cu o muncă fără întrerupere, de dimineața până seara, timp de 11 ani, cum se poate defini? Nebunie, sacrificiu, datorie împlinită? Până la urmă, cum ar putea un antreprenor să contribuie la dezvoltarea țării (sau la binele comun, să spunem) mai concret? La ce ar fi nevoie de alte zorzoane, de alte povești? Cifrele sunt cele mai integre, numerele nu știu să mintă.

Atâta vreme cât antreprenorul respectă la milimetru legea, achită impozite și taxe sistematic, și-a făcut sau nu datoria? Dacă generează locuri de muncă pe termen lung, degrevând statul de această grea responsabilitate, și-a făcut sau nu datoria?

Uneori, fatalitatea antreprenorului este că nu poate spune ”stop”. Omul de afaceri nu se poate opri din tumultul visurilor lui cu una cu două, bătând din palme. Orice este nou, orice este provocator, îi activează butoanele competiției, dezlănțuind un monstru interior și lacom, care nu poate fi stăvilit. Da, antreprenorul devine lacom, e o realitate. Ai nevoie de tot mai mult și tot mai mult. Chiar și atunci când ajuți. Efectiv, nu te poți opri.

De pildă, în 2022 am sterilizat gratuit 5000 de câini și pisici și am găsit stăpân la peste 150 de pui aruncați în saci prin văgăuni. După o muncă enormă, o voce din mine îmi șoptește că nu e suficient. Deși mi-am făgăduit că mă opresc (pentru că am câini peste tot), chiar acum o oră am acceptat o coșarcă bucșită cu puiuți abia fătați.

Acțiunile filantropice îmi dau sens, dar ce impact relevant aș fi avut în caritate fără bani? Fără bani, e mult mai greu și durează prea mult. Mă întreb: este datoria antreprenorului să ajute?

Zilelea acestea românii au construit 175 fântâni cu apă potabilă în Africa, în urma unui proiect pe care l-am demarat eu. Peste 100.000 beneficiari, de prin sate africane uitate de lume, care făceau kilometri întregi pentru a căra găleți cu apă. Mihai Brașov, cel care e șef de proiect, zice bine: e o minune contemporană. Și este! Dar chiar dacă inițial am stabilit obiectivul 100 fântâni, iată cum nu ne putem opri.

Nu demult am oferit hotelul (nou nouț, abia inaugurat) gratuit în Pandemie tuturor celor care au avut nevoie. Ulterior am generat aproape 2 milioane de euro în donații. Cantina săracilor, laptopuri pentru copiii defavorizați, zeci de campanii pentru persoane cu handicap, cai, urși etc. etc. etc.

Apoi, am găzduit gratuit (fără fonduri sau alte beneficii ulterioare) 5200 de refugiați din Ucraina cu peste 1000 de animale de companie la Hotel Mandachi (cazare + masă + transport gratuite). După ce am încheiat toată campania, simțeam că nu este destul. Uneori te simți vinovat că nu poți face mai mult, în aceeași măsură în care te culpabilizezi că nu poți să spui ”nu”. Așadar am continuat să mă erijez în salvatorul de serviciu pentru (aproape) toți cei care mi-au cerut sprijin. Dar și aici este o capcană: ajungi prizonier într-un cerc vicios al imposibilității de a refuza, până când clachezi sau ajungi la burnout. Mi-au trebuit peste zece ani ca să înțeleg mecanismul corect prin care-i poți ajuta pe ceilalți: prin educație, nu (doar) prin donație.

Mandachi Hotel & Spa a fost desemnat hotelul anului, nota 9,5 la 2445 evaluări fiind cea mai mare notă a unui hotel din România raportată la numărul de recenzii. Uneori, performanța dă dependență și nu mai poți să te smulgi din vârtej. Insinuezi că ai devenit dependent de versiunea ta mai bună (sau a afacerii tale), motiv pentru care, tragi de tine tot mai tare și mai tare. Dependența de performanță este nocivă pentru că ai o scuză foarte solidă și pertinentă: invoci reușitele ca motiv temeinic ca să nu te oprești.

Am avut nevoie de ani ca să identific aceste capcane. Ispita autodepășirii este distructivă. Nu vei fi niciodată mulțumit cu prezentul, ci vei proiecta doar variantele tale viitoare (și iluzorii). Te vei compara la nesfârșit și nicio oglindă nu-ți va fi pe plac. De aceea am decis să fac exit din businessuri care generează stres, competiție, lupte lipsite de sens și alergătură absurdă. De aceea îmi voi canaliza toată munca spre businessuri care au sens. Îmi voi direcționa investițiile către educația online și voi activa în mod exclusiv în mediul online, pentru că doar aici pot avea un impact real. De aceea m-am retras din industria hotelieră și parțial din HoReCa pentru a finanța un amplu proiect de educație individualizată/personalizată, foarte complex și original.

În ceea ce mă privește, toate aceste decizii sunt luate pe un fond super-optimist și pozitiv, pentru că simt că abia acum am devenit antreprenor pur sânge: când nu mai e nevoie să faci business pentru aplauze ci pentru plăcerea de a crea și de a genera plus valoare. Sunt mai pasionat ca niciodată de antreprenoriat, pentru că am înțeles în profunzime pericolele și farmecul jocului.

Și iată cum curge o altă ”datorie” a antreprenorului român: să nu-și abandoneze pasiunile!

Să nu-ți abandonezi misiunea și pasiunea înseamnă curaj. Oare este de datoria unui antreprenor să fie curajos când vine vorba de vocație? De aceea mă simt mai împlinit ca niciodată ca om de business. Pentru că înțeleg, pentru că văd. Când faci Exit dintr-un business funcțional pentru unul care te pasionează, crești ca om de afaceri.

În anii trecuți, scriam zeci de obiective la început de an, umpleam caietele de strategii cu țeluri și date limită. Acum, am un singur obiectiv: să construiesc businessuri doar în domeniile în care mă simt împlinit și care pot avea impact relevant în viața celorlalți. Singurul meu obiectiv scris cu majuscule este să fac afaceri doar acolo unde se întâlnește vocația cu creativitatea. Când iei decizii logice, lucide, în cunoștință de cauză, abia atunci ai ajuns la next-level, abia atunci te bucuri de busisiness, pentru că, în sfârișit, se aprinde lumina. În rest, bâjbâi.

Înainte de orice filozofii, datoria fundamentală a unui antreprenor este să facă profit, să creeze prosperitate în viața sa, concomitent cu abundența echipelor sale. Antreprenorul care își face viața confortabilă și își achită absolut toate obligațiile față de echipă, stat, sau partenerii cu care și-a clădit edificiul belșugului, și-a făcut datoria.

––––––-

Tocmai am încheiat discuția cu prietenul meu din copilărie.

L-am ascultat și am cumpărat revista.

O deschid cu răbdare, așa cum o făceam când eram puștan. Dau paginile una câte una, cu poftă, cu curiozitate, pe îndelete și, bineînțeles, cu multă emoție, exact ca pe vremuri. Îi privesc cu mare respect pe toți cei care apar unul după altul aici. Realizez că mi-am dezvoltat o abilitate în acești ultimi ani: sunt capabil să decodific printre zâmbete, mașini și case, munca, sacrificiul, durerea, stresul, și nopțile nedormite ale tuturor celor pozați aici.

Într-un târziu, ajung la locul 100. În dreptul meu stă scris ”Miliardarul responsabil”. Asta mă bagă și mai mult în ceață. Responsabil față de cine ar trebui să fiu? Eu, față de cine mă fac responsabil și în fața cui? Responsabil față de colegi? Responsabil față de partenerii de business? Față de statul român? Față de Dumnezeu? Față de oamenii mai puțin norocoși? Față de comunitate? Față de câini? Față de persoane cu dizabilități? Față de cine?

Poate față de mine. Față de vocația și pasiunea mea.