Lume, lumeee! Vine SESIUNEA! Hai cu revelionu’!

Părinții freamătă, profesorii rânjesc, studenților le tremură chiloții.

Părinții răsuflă ușurați, râzând, că în sfârșit, odraslele pun mâna pe carte (deja era cazul, nu?). Își freacă mâinile, jubilând. Râsul inițial pălește relativ repede, făcând loc unei mutre serioase.Nu durează mult și seriozitatea devine iritare. Imediat apare nervozitatea inexplicabilă, iar deznodământul este sigur: sentimentul de neputință.

Părinții ar vrea să fie zen și echilibrați, dar parcă ceva le dă cu virgulă, nu le tihnește.

Simt ei că problema nu este, cum s-ar zice, beton. Au o dispoziție bizară și un somn neliniștit. (Dar nu poți să înghiți somnifere cu mult redbull ”ca să se dizolve mai bine”, după care să te plângi că dormi prost).

După ce ani de zile (să zicem, minim OPT ani) și-au tocat la creieri odraslele ”la ce facultate mergi”, iată că li s-a împlinit pohta ce-au pohtit.Ținta lor ultimă era să-și vadă urmașii în facultate. Desigur, facultate stabilită de ei.

Pe ce criterii? Cel mai probabil, pe baza traumelor, nereușitelor și frustrării din propria viață.

Și atunci de ce nu sar în sus de bucurie? Doar cazul e rezolvat.

De ce obiectivul îndeplinit, în loc să-i elibereze de stres, mai mult îi agită?

Nu cumva pentru că se întreabă, cu un deget la tâmplă: ”dacă ceea ce am ales EU nu e potrivit pentru sufletul LUI?”

După ce ani și ani au spumegat cu privire la viitorul copiilor, manipulând elegant alegerile lor, acum s-or fi întrebând: ”dacă am dat-o-n bară?”.

Și-au canalizat timp de șapte, opt sau 12 ani energiile în pledoarii directe sau cosmetizate prin care să scoată un polițist, un doctor, un avocat, un inginer. Sunt pe cale să reușească.

Și atunci care-i problema?

”Oare nu și-ar fi dorit să fie fotograf?”

Dar calculele sunt irelevante acum. Ce mai contează vocația, pasiunea, talentele, idealurile, visurile, măiestria unui student necopt? Prea puțin. Spre deloc. E prea târziu. Prin urmare, circul continuă: tăticu și mămica beau somnifere cu redbull și se preocupă de viitor, pentru că viitorul contează.

Domnii profesori, în schimb, au parte de o intrare în ring de-a dreptul triumfală. E momentul lor de glorie.

Personal, am avut parte de foarte mulți profesori geniali, care m-au inspirat.

Dar tot eu am avut parte și de profesori ratați, complexați și îndobitociți de propria frustrare.

Oare cum se desfășoară un examen dintre un dascăl nefericit că și-a trădat vocația reală și un student împins de la spate să facă medicina, dar înnebunit după pictură?

Adică, doi ratați, unul mai distrus decât altul, s-au întâlnit la examen și joacă un teatru absurd în care ambii simulează că și-au găsit calea: unul se preface că visează să ajungă CEVA (ceva ce urăște), iar celălalt că a ajuns CEVA (ceva ce detestă).

Numele meu este Ștefan Mandachi. Eu sunt întâiul trișor.

Am făcut Facultatea de drept, în timp ce îmi doream cu toată ființa să fiu milionar, să fac filme, să fiu liber și fără program.

Și iată-mă la examen, simulând că îmi dau viața, sufăr cumplit, mă consum, jelesc și cerșesc după validarea unei note.

În loc să mă examineze un mentor cu multe milioane de dolari în cont, cu insulă și avion privat, eu aveam în față pe Ioan Macovei, un frustrat notoriu, care-și cenzura ratarea, lașitatea și lipsa talentului în spatele celor două cuvinte magice: profesor universitar.

Omul era demn de milă și chinuit, iar eu eram identic cu el. La fel cum dom’ profesor se dădea flăcău bățos ca să smulgă un surâs al studentelor terorizate, eu mergeam țanțos că voi fi avocat, repectat, cu robă neagră și lungă.

Câți profesori n-ar fi strălucit în pasiunea lor, dacă ar fi avut o susținere minimală din partea părinților în direcția adevăratelor lor talente.

Câți profesori și-au descoperit adevăratat vocație a vieții?

La catedră e un moment grav pentru că aici profesorul are putere.

Puterea este un drog viclean, care îl înrădăcinează în scaun întru nemurire deși el poate nu caută nemurirea în scaun.

Profesorul își refulează durerile și ambițiile abandonate într-un rânjet pe care îl livrează studentului, ca să-l sperie cu autoritatea sa. În fapt, își răcorește provizoriu fruntea fierbinte, asudată de frământări, frici și regrete.

Cât despre student… el pare a fi cel mai puțin vinovat, dar în epoca noastră este cel mai condamnabil.

Statutul de victimă îl scutește pentru câțiva ani de polemici dar e la un click distanță de cea mai mare bază de date și informații din istoria omenirii, cele mai strălucite seminarii online despre pasiune, talente și bani. Părinții (și profii) nici n-au visat la asemenea privilegii.

Când stai șapte (ȘAPTE) ore zilnic pe facebook, când ești documentat și la curent cu iarbă, coca’ și LSD dar te scuzi că nu ai auzit despre vocația sufletului și implementarea talentului în viață, mie nu-mi ies calculele.

Îmi este tot mai clar că în Sesiune actorii principali sunt niște oameni debusolați, speriați și neliniștiți, care se bat ca bețivii, legați la ochi, pe un câmp de luptă cu bălți de sânge, numit România.

Până la urmă, termenul SESIUNE și-ar pierde rațiunea de a exista în contextul în care studentul și-a descoperit adevărata cale.

Pentru un om pasionat (cu adevărat, nu pasionat manipulat) sesiunea ar fi cea mai plăcută perioadă a vieții, pentru că acolo ești cufundat în stare de flux, plutești.

Și acum mă întreb: câți studenți plutesc în sesiune?

Cum m-aș putea speria eu dacă aș fi în sesiune cu Jeff Bezos, Roman Abramovici, Bill Gates, Donald Trump?

Chiar de s-ar chinui părinții să te scoată din sesiune, le-ai spune: ”nebunilor, lăsați-mă în pace!”.

Dar pentru că și ei și tu știți adevărul de sub preș, cu toții bocim.

Până când nu se va preda de la grădiniță până în clasa a 12-a obiecte obligatorii, (la care să dai TEZĂ) numite TALENTUL, PASIUNEA MEA, VOCAȚIA MEA, vom dârdâi, vom cerși, vom rânji și vom TRIȘA ÎN SESIUNE.

Un fost student,

Ștefan Mandachi