Ninge ca-n povești iar eu am ajuns în București. (rimează). Interes de afaceri sau cum ar spune alții, cu MUNCA. Pentru bugetari o fi mai ușor, dar un patron din HoReCa nu-și (mai) permite mini-concedii în vremurile astea. Orice mini-vacanță îți poate lăsa angajații de tot în ”vacanță”. Și când ai 1000 inși pe picior de șomaj (potențiali ”turiști”), te gândești de două ori atunci când ieși la plimbare.
Boon, trecem peste. Așadar, precum spuneam, astăzi am trei întrevederi cu următorii parteneri de business:
– cu dl. VASILE (antreprenor marketing digital) contract potențial 51.000 lei fără tva (prin urmare, STATUL ÎNCASEAZĂ TVA 9690 RON)
– cu dl. GHEORGHE (antreprenor streaming conference) contract 72.000 lei, fără tva (STATUL ÎNCASEAZĂ TVA 13.775 RON)
– cu dl. ION (antreprenor P.R) contract 14.200 lei, fără tva (așadar partea statului este 2698 RON)
Pe cale de consecință, datorită muncii mele, statul va face ce știe el mai bine cu vreo 29.000 lei. Fără să adun impozitele pe profit (16%) și impozitul pe dividende (5%), pt. că mi-e lene să-i mai calculez.
Revenind: prima întâlnire este cu dl. Vasile. El este din Ploiești, n-are birou în București, dar am stabilit că ne vom vedea în capitală și decidem ulterior locul de întâlnire. După șapte ore de drum (atât faci de la Suceava în anul 2020), ajung întreg, totuși. Propun să ne sincronizăm la restaurantul hotelului Marriot. Zis și făcut. Ajungem voioși. El mai zâmbitor – are autostradă de la Ploiești, eu mai șucărit (și epuizat) – întrucât vin de pe E85, poreclit drumul morții.
La restaurant ni se răspunde respectuos că nu ne putem așeza pe scaune. De ce? Întrucât nu suntem cazați. Dar terasa? întrebăm cu juma’ de gură, trăgând cu ochiu la vijelia de afară. Terasa este închisă, din păcate, ni se explică.
”Afară e o udăraie de nedescris și ninge, nu putem sta sub cerul liber”, mă lamentez. Așa că o tulim spre Lukoil. Benzinăria nu-i restaurant și se mai trece cu vederea când bârfesc șoferii între ei. De obicei, în peco nu te bagă nimeni în seamă și găsești un colț de masă cu picior înalt, care face reclamă la țigări.
Ajungem. (Ne uităm cu jind la cele trei măsuțe goale, cu scaunele sprijinite-n blat). ”Înăuntru e exclus” ne explică îndârjit casierul, adăugând îmbufnat: ”Nu puteți atinge scaunele sau mesele, nu vedeți cordonul care baricadează zona? O zice legea, n-o zic eu”.
Plecăn. Nu știu ce terase or fi deschise, dar nu poți sta în ger și lapoviță, dârdâind, în timp ce negociezi un contract care produce efecte mulți ani de aici încolo și care, în mod evident, necesită o minimă luciditate.
Vântoasa ne irită deja. E limpede: avem nevoie de un loc în INTERIOR.
Ajungem amândoi la un consens: antreprenorii n-au voie să cadă pe gânduri, trebuie să se REINVENTEZE. Nu așa zice lumea? Că suntem obligați să găsim soluții la crize? Și asta e o mini-criză: cum găsim o măsuță, două scaune și un acoperiș deasupra capului?
Vin primul cu o isteață idee: putem merge într-o Biserică. E legal. Ok, e cald, dar nu avem masă… Și nu putem pune pe strană contractele.
Vasile propune să mergem la Aeroport, deși e conștient că și aici totul e sub lacăt, mesele și scaunele fiind scoase din uz. Nu-i bun. Atunci, la Mall, mă bucur eu. Dar la mall unde? Peste Food- Court este trasă cortina, cafenelele sunt închise.
Afară ninge. Îmi repet, pentru subconștient: ”un antreprenor găsește soluții, nu probleme”.
Doar la Zara sau H & M putem încerca, însă aici ne putem așeza be băncile din cabinele de probă.
Vasile e mai lucid: mergem la Carrefour? Sau într-o spălătorie auto? În mașină? Sau la casino?
La Dedeman, râdem amândoi! Măcar e brand românesc. Ne punem propti pe scaune în zona de mobilă, au și mese de bucătărie (deși este scris cu litere amenințătoare: NU ATINGE!).
DOUĂ SCAUNE ȘI O MASĂ SUB UN ACOPERIȘ, că-i decembrie. Dar aceste trei obiecte mari și late (la un loc) nu le găsești disponibile nici în fabrica de mobilă, nici la farmacie, nici în sala de așteptare la spital.
Și chiar dacă ar exista în această formulă, sunt păzite strașnic: obiecte cu potențial INFECȚIOS ridicat.
Îmi cade fisa și îi propun să mergem la banca unde am deschise conturile din 2012. Am rulat milioane prin bancă și sigur ne lasă 15 minute într-un birou. De fapt nu, nu merg la bancă. Au fost niște nesimțiți. Ani de zile mi-au bătut la ușă să-mi dea credite atunci când n-aveam nevoie, iar acum, când arde casa, se prefac că rața-mpunge, când ea măcăie și fuge. Celebra abureală ”creditele HoReCa nu sunt garantate de stat, și vezi Doamne, statul o dă din fanta-n cola”. Bla bla. (Deși au și băncile dreptatea lor: și statul e un nesimțit).
Între timp, ne stoarcem creierii ca să generăm soluții, nu scuze, precum scrie la manualul de business. În piață, în cimitir, la frizerie, în sala de așteptare de la Gara de nord. Dar unde-s bănci, nu-s mese și viceversa. Căutăm orice locație. Oriunde, numai nu în incinta vreunui restaurant: aici virusul este cel mai periculos.
În tot Bucureștiul, dacă nu vrei să te bată burnița pe la ”terase” (terase în decembrie, numai cum sună…), nu ai unde intra în interior să semnezi un act sau să porți un dialog. Nu ai efectiv!!! Este imposibil, am trăit astăzi experiența.
Evident, cu toată creativitatea mea de milionar, capitulez: legiuirea absurdă și cretină m-a învins, așa că decid să rezerv o cameră la un hotel, deși nu am de gând să mă cazez. Doar pentru a avea acces la restaurant (la masă și scaune, de fapt) să pot comanda o un ceai și să semnez trei hârtii.
În timp ce sorb băutura fierbinte și privesc pierdut pe geam spre fulgii uzi, îmi chinui mintea: sunt eu mai puțin periculos, acum, când îmi beau cafeaua ”cazat” decât aș fi fost ”necazat”? Mai puțin infecțios? Sunt așezat pe scaun, am atins cu coatele masa. Doar am semnat niște hârtii. Nici măcar n-am călcat în camera de hotel pe care am achitat-o și voi părăsi restaurantul fără să pășesc în ea. Ce pericole am evitat? Sunt exact același om, la fel de periculos, la fel de curat/murdar, la fel de infectat sau dezinfectat. Identic.
Boon. Termin întâlnirea cu Vasile. Batem palma. Treaba bună, părțile fericite.
Și-l sun optimist pe Gheorghe. Să vină la același restaurant. Am voie legal să stau, ce naiba, mă buric eu în telefon!
Dar când îl văd prin fereastră că se apropie, mă apucă panica. Gheorghe n-are voie să intre în restaurantul hotelului, pt. că nu e cazat. Cazarea era făcută pe numele Ștefan și pe numele Vasile. Iar Gheorghe nu-i Vasile. E ilegal ca Gheorghe să pășească în restaurant. Îmi fac socoteala: eu sunt ”cazat” doar la pachet cu Vasile… Decid să risc: dacă mă întrebă ospătarul, voi face upgrade de la dublă la cameră triplă, iar rezervarea va fi: ȘTEFAN, GHEORGHE și VASILE.
Ajunge dl. Gheorghe.
Privesc îndoioșat la ospătar și-i spun mieros: ”El e cazat cu mine …”.
Se prinde că-s tâlhar, dar e băiat fain, se preface că mă crede. Norocul meu că m-a recunoscut: ”dvs. sunteți domnul cu un kilometru de autostradă?” Nuu, nu, sunt cu un METRU, râd eu, binevoitor. Am fi vrut noi să avem un kilometru în toată Moldova.
Încheiem cu succes și cea de-a doua întâlnire.
Urmează Ion.
Aici e baiu’.
Mă uit gânditor la ospătar. Stă degeaba, pe telefon. E gol, sunt singurul client din crâșmă. Oare mai ține figura și cu Ion? Nu… Mi-e jenă. Să mai rezerv o cameră single pe numele Ion? Exclus, aș fi un prost antreprenor.
Îl sun: ”Ioane, vreau să fac un gest nobil pt. confrații din breasla fast-food, aflați la anaghie. Vom negocia colaborarea noastră la terasă. Mai luăm o gură de aer, că te saturi de stat în casă”.
Ajungem la 21:34, la Dristor. După ce comand ca un porc, o rog pe doamna să ne aducă la terasă comanda. ”Care terasă, că-i închisă prin lege”. Terasa asta, arăt cu degetul, din aer liber, nu vreo terasă din interior. ”E închisă prin lege după ora 21:00”. Doar o masă și două scaune, mă tânguiesc eu. Adică acum o oră se putea mânca afară, acum nu se mai poate? S-a întețit virusul?
”Caută SOLUȚII, nu SCUZE, altfel, mintea ta se va antrena singură să găsească scuze” mi-a spus un vestit milionar la un interviu, de curând. Așa că, prin puterea minții găsim soluția și lăsăm scuzele: întindem merindele pe capota Porșanului ca la tarabă și gâlgâind ayranul, începem sesiunea de negocieri.
Că am stat destul jos azi.
Facem cârcei.